Pe noi, pe mine si pe fratele meu, el nu ne-a mintit niciodata. Nu ne-a promis ca se va face bine si nici ca vom fi fericiti toti pana la adanci batraneti. Noi am fost invatati de mici sa ne bucuram de fiecare zi petrecuta cu el. Noi am fost avertizati din timp ca s-ar putea sa vina o zi in care el nu va mai fi printre noi si trebuie sa il pretuim foarte tare atat cat il avem. Veti spune ca nu e ok ca un copil sa stie ca parintele lui se prea poate sa moara intr-o zi, care zi se prea poate sa fie intr-un viitor foarte apropiat. Dar nu era bine nici sa fim dusi cu zaharelul, pentru ca atunci, ziua de 5 aprilie 1993 ar fi fost de 100 de mii de ori mai socanta. Am inteles de mici ca dializa doar ii prelungeste viata, nu i-o salveaza. Si in anii ’80 de transplanturi nu se putea vorbi in Romania iar dializa in sine era un lux pe care nu oricine si-l putea permite.
Si l-am iubit amandoi foarte mult. Atat cat pot iubi 2 copii de 13 si 8 anisori. Cand am inceput clasa I, el era deja in pensie de boala, asa ca ma ducea si ma aducea de la scoala, in Dacia noastra galbena, pe care, la fel ca pe el, nu am sa o uit in veci. Ma ducea cu el peste tot, ca doar eram doar noi doi de la 12 si pana venea mama de la munca. Insa si asa, prin ochii mei de copil care nu ar trebui sa inteleaga mare lucru din ce se intampla in jurul lui, il vedeam cum se scurge sub ochii nostri. In ’79, cand s-au casatorit, tata avea 100 de kg si era un barbat “implinit”, un “mocan” adevarat de la munte, cum ii zicea mama cand era suparata pe el. In ultimii ani a ajuns la 65 de kilograme si se lupta in fiecare zi sa mai traisca putin. Dializa nu i-a curatat sangele asa cum ar fi facut-o organismul si incet incet, in jurul inimii lui s-a depus calciu. Dupa 8 ani de dializa, inima lui a incetat sa mai bata.
Sa va spun insa si lucruri mai vesele: el a fost mereu sufletul petrecerii, chiar si bolnav fiind. Gurile rele spun ca de la el am mostenit simtul umorului si “gura spurcata”, cum se zice la noi in Ardeal. Dupa ce s-au casatorit, a rugat-o pe mama sa ii faca dulcele lui preferat: ciocolata de casa. Si mama a facut, ca o sotie tanara si dornica de bucatarit. A iesit o ciocolata foarte buna, numa ca nu se putea manca 🙂 Daca era la temperatura camerei era lichida, daca o dadeau la frigider era bocna. Asa ca au scos tava in balcon, unde nu era nici frig nici cald si tata iesea cu lingurita din cand in cand sa manance. A povestit tuturor cum pasarile cerului s-au infruptat 2 saptamani din ciocolata facuta de “Lucica mea’”. Ii zicea “Lucica” numai pentru ca stia ca asta o enerveaza la culme si ea probabil ii raspundea la fel “taci ma’ mocanule!”. Eu asa mi-l aduc aminte, vesel si plin de viata si ii multumesc pentru tot ce sunt acum.
Ingredientele si modul de preparare sunt sigura ca sunt foarte lizibile din poza facuta caietului de retete al mamei. Fiti pe pace, e reteta testata, mama si-a imbunatatit aptitudinile culinare din ’79 si pana acum.
Dam ciocolata la rece vreo 2 ore si apoi o taiem cu un cutit pe care l-am trecut sub jet de apa fierbinte. Sa va fie de bine de ciocolata si sa va pretuiti parintii atat timp cat ii aveti!
Frumoasa postare 🙂 Alte cuvinte sunt de prisos…
Mihaela
Teo, te apreciez de o mie de ori mai mult decat o faceam inainte… imi pot imagina ce durere poate pricinui "daramarea stalpului casei"! Ce frumos ai scris despre tatal tau, cu siguranta ai miscat multa lume cu acest post!
P.S. Ardelenii sunt oamenii mei preferati, eu sunt din Sibiu, deci poti citi o oarecare mandrie ;)) Nu mai spune nimanui :))
Te pup cu mult drag,
Diana
Sunt sigura ca e foarte mandru de tine si de tot ce ai facut in ultimii ani atat din punct de vedere familial cat si profesional! Sarut mana mamei pentru reteta!
M-ai impresionat cu ceea ce ne-ai povestit…parca erai langa mine si imi impartaseai din trairile tale…reteta a ramas pe locul 2 caci povestea despre tatal tau m-a acaparat. Sa fiti sanatosi!
teo, esti minunata…sunt mandra de tine….si stiu ca dincolo de orice, esti o minune de femeie cu suflet de inger!
fii binecuvantata!
Ce frumos ai scris de tatal tau!:))
Va multumesc mult mult! 🙂
Nu ma pricep sa gatesc, cu atat mai putin dulciuri. Dar imi place sa imi spun ca sunt tanara si mai am vreme 🙂 Desi, din retetele dvs. cu pui am facut 2 si au iesit delicioase, desi cred ca si unui copil i-ar fi iesit ok daca ar fi urmat strict pasii:))
In schimb m-a impresionat povestea prajiturii, si va dau dreptate insutit. Tatal meu a murit cand aveam 11 ani si nimeni nu m-a pregatit, nimeni nu m-a avertizat, nimeni nu m-a atentionat ca poate de maine o sa ies sa ma joc singura cu mingea in jurul blocului… Deci da, mi se pare de o mie de ori mai bine sa pregatesti copilul, fiindca desi mic, sunt sigura ca va intelege macar partial. Eu as fi inteles.. Felicitari pentru vorbele frumoase, desi nascute din amintiri triste.
Ce frumos ai scris despre tatal tau… m-ai facut sa ma gandesc cu duiosie la al meu. Timpul trece prea repede si asa cum ai spus, trebuie sa invatam repede sa pretuim clipele ce ne-au ramas langa cei dragi, mai ales cand e vorba de parintii care numai nu intineresc… multumesc Teo pentru clipele astea. O sa fac si eu ciocolata si probabil nu voi uita ca era preferata tatalui tau 🙂
Copilul din tine povesteste amintiri care stau mai in fata decat orice reteta postata pe blog. sunt convinsa, insa, ca amintirea parintilor, la fel ca si a bunicilor, sta intr-un colt al fiecarei retete de aici. Multumim, teo, pentru retete si, mai ales, pentru prietenie!
Stiam eu de ce esti intre prietenele mele preferete, esti o persoana deosebita, si ma bucur ca te-am cunosct candva si apoi te-am reintalnit…esti atat de simpatica si ai un Lucacel asa de bestial ca mi-e mai mare dragul sa ma intalnesc cu voi de fiecare data…asta se trage si din familia deosebita de unde si-a luat genele…ca cele 2 buni…nimeni…ca Rares, ce sa mai zic! Dani…un like mare pt.el! Diana % co
e pt. prima data cand ma faci sa plang
ANA
Va multumesc tuturor 🙂 Daca nu v-as simti atat de aproape de mine si nu v-as considera pe toti prieteni, indiferent ca ne cunoastem personal sau nu, nu as fi putut sa va scriu lucruri atat de personale 🙂
Mi-au dat lacrimile citind postarea asta 🙁
vroiam sa te intreb ce ai pus in vasul in care ai turnat ciocolata ca vad o folie parca(de care e?)..in cazul asta nu mai trebuie uns?ms
Mi-ai rascolit o multime de amintiri, imi curg lacrimile pe obraji cand iti scriu. Dumnezeu sa-i odihneasca pe tatii nostri!
Dana – Constanta
Esti o dulce!
vasul fie se unge cu grasime (unt, margarina, putin ulei), fie se tapeteaza cu folie alimentara (din cea transparenta) si atunci nu mai trebuie pus nimic altceva
va pup cu cel mai mare drag si ma bucur ca aceasta postare v-a ajuns la inima 🙂
Deci, draga mea cu gurita de mocanita
pana acum am savurat cu mare placere toate retetele tale, dar daca inca odata se mai intampla sa ma intristezi asa si sa plang din suflet, apooooi….. schimbam foaia si io nu mai intru sa vad nimic. Ca m-am apucat sa o sun pe mama si pe tata si etc. La ciocolata de casa nu mai intru, ca-i o poveste trista pe care ai conturat-o asa de frumos ca te misca din temelii.
Laura
Cu greu mi am ales cuvintele mai ales pt ca scriu pentru prima data ,desi ti am descoprit blogul mai demult si tin sa te felicit pt ceea ce faci .Ai dreptate trebuie sa ne iubim parinti si sa i pretuim pt ca timpul este necrutator si cu ei si cu noi si clipele trec repede ,iar timpul nu se mai intoarce inapoi!M ai facut sa ma gindesc la parinti mei cuduiosie si sa i sun desi vorbim si ne vedem destul de des.Nu ne dam seama cite au indurat parinti nostri pt noi decit atunci cind sintem si noi parinti,am si eu 2 baieti pe unul dintre ei il cheama LUCA .
citind randurile tale mi-am amintit de mama mea care din 1986 nu mai e langa mine,tot din motive de sanatate,stiu ce inseamna sa-ti pierzi un parinte,mai ales ca acum trei saptamani s-a stins si socrul meu,e greu ,e greu sa treci prin momentele astea,e greu sa stai si alaturi de cineva care trece direct prin momentele astea,nici nu stii cum sa procedezi,sa-l incurajezi?,sa-l sustii? sa taci ? e foarte greu,in aceste momente iti dai seama de pretul sanatatii si al vietii,daca esti sanatos esti cel mai bogat om,asa incat sa ne rugam la bunul dumnezeu pentru sanatate,sa fim mai buni,sa iertam si sa ne bucuram de fiecare clipa,te sarut si fruntea sus pentru cei ce sant alaturi de tine si au nevoie de tine.Dumnezeu sa-i ierte
@Laura, promit sa nu mai fac din astea 🙂
@Loredana, ma bucur din suflet pentru tine, ca ai pe cine suna cu drag 🙂 Sa iti traiasca puiutii si sa te bucuri de ei si ei de tine!
@Yaya, multumesc pentru cuvintele frumoase 🙂 As vrea sa fim toti mai buni, in fiecare zi, fara nicio ocazie speciala 🙂
Din pacate stiu ce inseamna sa pierzi un parinte la o varsta atat de frageda petru ca anul asta pe 19 martie s-au implinit 10 ani de cand a murit tati. Am vrut sa scriu atunci un post despre el dar nu am putut, am simtit ca sunt lucruri mult prea personale si ca oamenii nu ar intelege. Ma bucur pentru tine ca ai reusit. Te pup si iti multumesc pentru reteta de ciocolata de casa, pe care o cautam de mult.
Esti grozava, m-ai facut sa plang.
Mihaela
esti o fata deosebita Teo, iar tatal tau, de undeva , de acolo, este mandru de tine, sa fii sigura de asta!
foarte frumoasa postare…ne-ai sensibilizat pe toti…
Doamne, tu postezi bucati din sufletul tau aici, nu simple retete!!!!!!!!
Am sa fac si eu azi o ciocolata de casa.
o intrebare totusi, 1 pachet de unt de 200 de grame e ok?
chiar luni am facut si eu cioco de casa, preferata sotului meu. Reteta e aproape ca si a ta, doar ca eu pun 900 gr zahar, si eu cern laptele praf impreuna cu cacaoa ca sa nu "scape" cumva vreun bulgaras de lapte praf sau de cacao. Reteta o am de la soacra mea si sfaturile in ale bucatariei vin tot de la soacra mea inca (eu avand 22 ani si traind fara parinti)… Va sfatuiesc si eu sa profitati de prezenta parintilor vostri atat cat puteti, spune-ti-le cat de mult ii iubiti acum cand se bucura si ei cand aud asta
da, in pachet de unt are 200g 🙂
Claudia
Superb!M-ai facut sa plang.Multam pentru gulas,i-am dat gata pe norvegienii mei.
Am plans mult la aceasta post..o sa fiu mult mai atenta cu parintii mei de acum inainte, sunt amandoi bonlavi dar nu imi permit sa ma gandesc ca nu vor mai fi langa mine.. Am sa incerc si ciocolata ca-i preferata mea..si o sa ii duc si tatalui meu.. Multumesc Teo. :* Emilia, Constanta
E trist si eu an trecut prin trista experienta sa-ti pierzi tatal.
Am si o rugaminte cu reteta, pana acum am avut vreo 4 tentative de ciocolata de casa si niciuna nu mi-a iesit ce lapte praf folosesti? Eu ma gandesc ca nu mi-a iesit ca nu am gasit decat lapte praf care se topeste usor… poate ma ajuti cu o recomandare.Multumesc mult!
m-a impresionat mult postarea ta,dar sa zic asa macar ai avut norocul sa ai de unde pastra cateva amintiri frumoase cu el.Si eu mi-am pierdut tatal,insa aveam 4 ani si nu mi-l mai aduc aminte absolut deloc.s-a dus brusc ,intr-un accident rutier si nimeni nu a putut pregati pe nimeni pentru tragedia ce avea sa se intample.Norocul meu (daca-l pot numi asa)este acela ca neavand amintiri cu el nu am dupa ce sa tanjesc,ci singura mea suferinta este aceea ca nu am un tata,insa foarte greu nu imi este pentru ca eu nu stiu cum e sa ai un tata,iar uneori mi se pare normal sa nu am tata.Bafta multa in continuare!
Am dat de postarea asta chiar daca este mai veche, si plang pentru ca si tatal meu sufera de aceeasi boala cum a avut si tatal tau..si refuza dializa……ma rog la Dumnezeu sa aiba grija de el, ca e o boala grea. Te inteleg si te admir pt curajul de care ai dat dovada de a face public pierderea tatalui tau. Eu nu indraznesc sa spun la multa lume, pt ca multi nu inteleg..
foarte frumos ai scris, m-ai facut sa plang. acum de fiecare data cand o sa ma gandesc la ciocolata de casa o sa imi amintesc de reteta. mi-ai intrat la suflet! iti multumesc pt tot ce faci
Cornelia, nu mai scrie asa, ca imi vine si mie sa plang…din nou 🙂 eu va multumesc ca ma cititi 🙂
hai..acum si eu pling..asa e viata,cu bune si rele,nu putem schimba nimic,of…
din pacate, asa e…
nu imi iese :(((((( imi iese asa caramelizata nu se intareste:(( ce gresesc?
incerca sa faci la foc mic si sa amesteci bine de tot. Nu imi dau seama exact care poate fi problema 🙁
Sunt la birou si nu ma pot opri din plans de cand am inceput sa citesc. Ma gandesc si eu la tatal meu care m-a crescut singur de cand eram f, f mica iar gandul ca va exista un moment in care el nu va mai fi langa mine ma omoara. Esti o persoana speciala, dar asta stiam deja…
Anca, imi pare rau, nu asta era intentia mea 🙁 dar cateodata nu pot posta reteta fara sa spun povestea din spatele ei, chiar daca e o poveste mai trista 🙁
Dumnezeu are grija de ingerii lui, sunt sigura! Cat despre ciocolata, o voi incerca negresit. Te pup cu drag!
Multumesc, Anto :* si eu sper asta…de 19 an sper asta 🙂
Mi-e atat de dor de tata!!! facea cele mai minunate prajituri, cele mai bune fripturi! Era cel mai bun tata din lume!!!
da…cunosc sentimentul 🙁
super si reteta asta bv tot asa
multumesc 🙂
m-ai facut sa plang.. povestioara ta mi-a amintit de tata, care s-a stins acu 7 ani, Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!
cat despre cioco.. o s-o las deoparte pana in septembrie, caci musai sa tinem un pic de regim 🙁 , dar hmm cred ca e delicioasa..
numai bine!
Ioana draga, imi pare rau ca ma intelegi…as fi vrut sa nu treaca nimeni prin asta, dar un lucru e cert: timpul le vindeca pe toate 🙂 Te pup
stii ce m-am gandit,draga teo ?o sa-i adaug in amestecul ciocolate,niste stafide aurii si niste alune sfaramate cu sucitorul,maine o fac,multumesc,pt reteta si doar atat,nu vreau sa te mai intristez si eu,te pup
Cu mult drag 🙂 sper sa va placa 🙂
Foarte buna ciocolata! Si foarte simplu de facut 😀 Mersi pentru un weekend indulcit si pentru o poveste minunata, dar din pacate trista.
🙂
teo,eu sunt o extraterestra in bucatarit..cu retetele tale am inceput sa gatesc si ma simt mai bine..cu aceasta povestioara m-ai terminat,eu nu-mi cunosc tatal,iar tatal vitreg care a urmat a calcat vietile noastre in picioare…in cinstea memoriei tatalui tau am sa fac miine ciocolata de casa,sper sa imi iasa.ai un suflet frumos,ramii asa!!te pup de departe!
esti o draguta >:D< te pup si eu 🙂
Esti minunata Teo!Daca spun ca mi-au dat lacrimile cand am citit despre tatal tau,e pentru ca mi-ai ajuns la inima.Te pup si mi-ar face placere sa stiu ca in viitor copiii mei vor spune aceleasi lucruri frumoase si despre mine si sotul meu :*
esti o draguta 🙂 numai de noi depind amintirile pe care le lasam copiilor nostri despre noi insine 🙂 te pup si eu si te imbratisez cu drag >:D<
A 2-a oara cand `gatesc` :)) Mi`a iesit destul de bine,am aruncat prea mult lapte praf dintr`o data pe compozitie(cam 150gr deodata) si a iesit cu ceva cocolase,dar mici de tot,.,o sa o mai fac si o sa iasa mult mai bine,pana la urma tot barabatii sunt cei mai buni bucatari ! :))
Buna Teo,
De cate ori citesc reteta ta de ciocolata de casa, nu ma pot abtine sa nu recitesc povestea ta. Si de fiecare data plang cu tine…
Iti multumesc pentru ca existi!
buna teo, foarte buna reteta, dar vreau recomandare pt un lapte praf bun, ms:*
Am plans ! Sensibilitate la maxim in relatarea ta,esti super !
Speechless….Dumnezeu sa il odihneasca! Ciocolata facuta dupa reteta asta sa ii fie pomana!
Draga Teo ,multumesc frumos pentru toate retetele bune pe care le postezi si pe care eu le incerc cu mare drag pentru ca sotului meu ii plac tare mult dulciurile.Eu locuiesc in Brasov dar sunt din Deva iar sotul meu e brasovean.Te astept cu cit mai multe retete ardelenesti.Pupici !!
Nu iasa un pic amaruie de la atata cacao? Merci
nu, deloc 🙂
multumim Teo si va pupm si pe tine si pe mama ta ca ati impartasit cu noi aceasta reteta
azi am facut si eu ciocolata si pot sa spun ca este forte buna,la fel o face si mama mea
va pupam si mai asteptam si alte retete delicioase
esti o bucatareasa excelenta
Ce emotionant…ce vorbe frumoase…
Nu imi pot da seama de cantitatea ciocolatii la final. Imi poti spune dimensiunile vasului care l-ai folosit? (cu aproximatie)
Andreea, tava pe care am folosit-o are 33×40 cm 🙂
Teo draga, asa de draga imi esti …
De fiecare data cand vreau sa fac ceva mai special sau am pofta de ceva ma uit peste retele tale si experimentez, de fiecare data cu succes.
Imi pare rau ca a trebuit sa treci prin astfel de momente grele, dureroase care lasa rani adanci in suflet.
Te admir, te respect ….
Adela, multumesc din suflet! 🙂 Nu stii daca ma credeti, dar scrisul pe blog este o terapie pentru mine si imi las aici o mare bucata din sufletul meu! Multumesc mult pentru comentariul tau, ma bucura foarte mult cand vad ca vedeti dincolo de reteta postata, povestea ei 🙂 pupici