De mici crestem cu povesti. Unii cu Alba ca Zapada, altii cu Scufita Rosie, altii cu povesti inventate de mame si bunici. Eu am crescut cu povestile lui. Nu m-as fi saturat niciodata de povestile despre satului lui natal si ii sorbeam fiecare cuvant. Nu intelegeam de ce e nevoie de un Ion Creanga, daca eu il am pe el si amintirile din copialaria lui erau uneori atat de amuzante si alteori imi umpleau ochii de lacrimi.
Era o poveste cu talc. Era povestea unui om care si-a dedicat intreaga viata cartii si invataturii. Este povestea lui, Teodor Gurdean, bunicul meu. S-a nascut in satul Poarta, comuna Faragau, in judetul Mures. Ar fi avut destule dealuri de cutreierat, daca nu ar fi fost bolnav. Insa copiaria lui s-a transformat intr-o lupta cu boala si cu toate astea, in fiecare an, tatal lui il ducea pe brate pana la scoala, sa isi ia premiul I si coronita. De ce sa existe un Niculae Moromete pentru mine, daca il aveam pe EL drept model?
A fost imobilizat la pat ani de-a randul, insa nu s-a lasat invins. Asta l-a apropiat de batranii satului si de povestile lor, despre razboaie, vremuri mai bune si mai grele. Si-a iubit satul, asa cum poate noi nu o sa intelegem niciodata. Noi ne facem bagajele, ne mutam in chirii, in apartamente care nu sunt ale noastre, suntem in stare sa ne mutam la capatul pamantului pentru un job mai bun si uitam de multe ori “ulita copilariei”.
El nu a uitat. A plecat la Cluj, a facut liceul la seral si intr-un final facultatea de drept, asa cum si-a dorit toata viata. A scris monografia satului Poarta, dupa ani si ani de documentare. A luat satul la pas, cu un reportofon si multe casete, a inregistrat batranii satului cu povestile lor despre viata din alte vremuri, strigaturi de nunta, poezii si cantecele, le-a facut poze in portul lor de zi cu zi si in cel de sarbatoare. I-a iubit si intr-un final, dupa 8 ani de la moartea lui, l-au iubit si ei inapoi.
Pentru asta am fost la Poarta pe 26 iulie 2010, la sarbatoarea “Fiii Satului”, pentru a primi in numele lui, diploma de cetatean de onoare, post mortem, din pacate. Mi-a fost foate greu sa vorbesc despre el, stiind cat de mult si-ar fi dorit sa fie acolo, cat a muncit pentru a-si vedea cartea publicata si cum as fi dat orice sa il strang in brate, sa ii spun ca sunt mandra ca e bunicul meu, ca sper ca e si el mandru ca sunt nepoata lui si sa ii soptesc ca Luca ii seamana atat de mult.
Am plecat de acasa sambata, cu gandul sa stam la unchiul si matusa de la Breaza, de langa Reghin. Daca era dupa mintea noastra, am fi mers cu o saptamana mai repede pentru ca la ei, la Unchiu Gusti si Matusa Norica, simtim cu adevarat ce inseamna FAMILIA. Fara ei, multe dintre evenimentele din viata noastra ar fi fost lipsite de sens. Drumul pana la Breaza a fost lung, mai ales cand stii ca mergi la o brutarie unde miroase vesnic a cozonaci si paine proaspata. Intr-un final am ajuns si am inceput cu turul gospodariei, musai-musai de facut daca vrei sa mananci rosii cherry direct de pe vrej! La intrarea in solar, unchiu’ Gusti imi zice cum sta treaba, ce a cultivat anul asta, ce a iesit, ce nu si mai ales, m-a lasat sa invat meserie.
Astea sunt rosiile cherry, care acum scot nasucul si care sunt foarte dulci si bune. Si ardeii cresc ei, incet incet si castravetii (tura 2) si rosiile si gogonelele.
Apoi am trecut in revista menajeria, care era foarte impresionanta si ne-a lasat pe toti uimiti, mai ales pe Buni, care la final a concis, in asentimentul nostru “Frumoasa gospodarie ai, mah Gusti!”. La capitolul “ferma animalelor” am inceput cu iepurii, mai mici si mai mari, impartiti pe generatii, unul mic-mic s-a lipit de mine ca scaiul. Apoi am vazut porumbeii, “tupii-tupii” cum le zice Luca si desi am fost tentati, nu i-am mancat. Iar la final, grohaitorii, pe care piciul i-a admirat “pocii, mami, grohi grohi”.
Cu gainile nu le am eu prea mult, nu le consider prea frumoase, dar fac un levese excelent, asa ca trebuie musai sa le acordam atentia cuvenita. Un cocos mai tantos e asta portocaliu, care e umblat pe la competitii si s-a intors cu diplome, si pe care mi-l inchipui un soi de “Frankie”, cocosul din desene, atat de slab de nu i se vedea corpul in spatele microfonului si dupa care lesinau toate gainile, oftand “ohhhhhh, Frankieeeee!” in cadere, cand incepea sa cante Apoi am dat de alt cocos, si asta foarte tantos si de cel mai simpatic la final, respectiv un cocos liliputan, putin mai mare decat o bibilica, dar foarte umflat in pene.
Dupa toate astea, ne-am pus la masa, unde tusa Norica i-a implinit visul zilei lui Luca, acela de a manca papricas! Si am mancat ca ardelenii, in foisor, in curte, mamaliga facuta in ceaun, un papricas din pui de casa, gatit la cuptor cu lemne si o salata din legume proaspat culese.
Ziua de duminica a inceput cu drumul spre Poarta. As fi vrut sa fiu mai putin emotiva, dar am plans inca de la intrarea in sat. Nu am fost niciodata pana acum la Poarta, dar numai gandul ca si el a umblat pe pamantul asta si ca l-a iubit atat de mult, m-a cutremurat. Am fost intamplinati cu paine, sare si cozonacii sponsorizati de unchiul meu.
Dupa slujba de la biserica am fost invitati la masa, unde ne-am cinstit cu sarmalute, pe care nu am apucat sa le fotografiem, le-am balotat si am zis multam fain, dar si tot felul de prajituri si cocaturi cu branza, pe care se vedea ca sunt facute in casa, cu ingrediente “bio” 100%. Nu am plecat cu mana goala, fiecare am primit un borcan de miere, proaspata proaspata, de la stupii din gradina.
A urmat apoi sfintirea troitei dedicata eroilor cazuti pe campul de lupta in Primul si Al Doilea Razboi Mondial. Am plans din nou, cand s-au inmanat diplomele pentru veteranii de razboi, Octavian Pop si Marian Dariga, care ne-au impartasit din ororile razboiului, din viata grea de prizonier de razboi, insa nu au uitat sa condimenteze totul cu umor. Ne-am mutat apoi la scena de la caminul cultural, unde s-au inmanat premiile “de fidelitate” celor 19 cupluri din sat care sunt casatoriti de mai mult de 50 de ani. Aici au urcat pe scena si unchiul Cicuta, fratele bunicului meu si tot aici, Bubu, asa cum ii spuneam noi cu atata drag, a primit diploma lui de cetatean de onoare. Cum era si normal, totul s-a incheiat cu dans si voie buna.
Dragii mei, sper ca nu v-am plictisit prea tare cu cel mai lung post din istoria blogului, insa am simtit nevoia sa va impartasesc voua, celor care ma cititi zilnic si imi faceti bucurii incercandu-mi retetele, o farama importanta din viata mea. Va multumesc mult daca ati ajuns sa cititi si randul asta si ne recitim cu drag dupa jumatatea lui august. Luam o mica vacanta, nu, nu plecam in niciun loc exotic, ci am nevoie de putin timp pentru a termina cartea. Va pup!
Teo m-ai emotionat cumplit,imi joaca niste lacrimi in ochi..ai scris cu atata incarcatura emotionala..amintirea copilariei e ceva sfant pentru fiecare, e ungherul unde putem visa din nou
Spor la carte..
Multumim ca ne-ai impartasit aceasta poveste frumoasa si emotionanta…chiar am simtit c-am fost cu tine-acolo! 🙂 mult succes cu cartea! Iulia, Timisoara.
felicitari pentru tot!succes cu cartea…tare m-ai impresionat!
Teo, multumesc ca ai pus acest post foarte emotionant, mi-au dat lacrimile cand am inceput sa citesc pentru ca mi-ai amintit de bunicul meu care era tot din zona de pe langa Reghin, si la care am tinut enorm. Si din pacate nu mai e printre noi de 11 ani, dar amintirile povestilor despre satul natal, dealurile colindate, obiceiurile zonei ne raman in suflet mereu.
Spor la carte!
foarte foarte foarte frumos si emotionant, si din suflet multumesc de retete ( eu sunt incepatoare)
Teo, ti-am citit ultimul post de la birou si cu greu m-am abtinut sa nu ma vada colegele cu ochii in lacrimi.
Cu toate ca in fiecare saptamana iti incerc retetele si esti in topul preferintei mele, tin sa sa iti spun ca acesta este de departe cel mai minunat post al tau caci e atat de incarcat de emotii frumoase si pure.
Multumesc mult si iti doresc o vacanta extraordinara si asa cum va doriti!
Mona
Impresionant post, draga mea.M-ai facut sa-mi aduc aminte de bunica mea , care nu mai este printre noi de mai putin de un an.Semana tare cu bunicul tau, din cate ai povestit.
Tare frumos trebuie sa fi fost, dar in acelasi timp si cu o mare incarcatura sufleteasca.
Succes mult la carte, si abia o astept.
Beatrice
Impresionanta povestire, mareata intalnire a fii satului si mai ales acordarea titlului bunicului tau,m-am regasit in povestea ta din vremea copilariei mele,stima ptr cartea publicata si ptr organizarea intalnirii,te tzuc argeleanco!
Atat de impresionant…chiar m-am emotionat pana la lacrimi..e atat de melancolic gandul la copilarie si la bunici…nu credeam ca ma va impresiona vreodata niste simple randuri atat de mult. Felicitari pentru tot ceea ce ai facut si mult succes cu cartea iti urez !
chiar acum, cind ma lupt cu dorul de locurile natale, ai postat asta si m-ai emotionat profund. felicitari si spor la scris. sint convinsa ca vei avea un mare succes.
Poate si pentru ca sunt atat de departe de locurile unde m-am nascut, ceea ce ai scris aici m-a facut sa plang pur si simplu….Intotdeauna m-am simtit foarte legata de micul orasel de munte unde am vazut lumina zilei, de amintirile atat de frumoase din copilarie….uffff, e asa de emotionant!Inteleg ce ai putut simti tu acolo..
Esti fericita ca ai asemenea radacini, ca ai avut asa o copilarie!
Nu stiu despre ce carte este vorba, insa vreau sa-ti urez mult succes!!!Daca este o carte de bucate, te rog spune-mi cand va aparea.Eu lucrez in acest domeniu aici si mi-ar placea sa o am, ca punct de refererinta pentru backroundul meu romanesc.
Vacanta frumoasa, numai bine din California!
Frumos articol. Frumoase amintiri. Felicitari si mult succes cu cartea.
Nu pot decat sa va multumesc din toata inima pentru cuvintele voastre frumoase 🙂
Frumos..succes la carte.Alexandra
Doamneeee, ce frumosss… Felicitari, sper sa ai cel mai mare succes cu a ta carticica fermecata, te pup Simo din Italia
Draga TEo , ptr ca eu nu stiu cum este sa ai bunici , ptr ca eu nu am crescut cu buni de la tare , ptr moment m-ai facut sa ma simt ca am''avut '' in gand si eu asa ceva
Acum aflu cu placere de cartea ta , care recunosc mi-as dori sa am si eu cotnra cost desigur un exemplar
Mult succes in continuare !
Felicitari!Zilnic citesc blogul d-voastra si gatesc dupa retete. Cu astfel de oameni putem pune capat razboiului. Razboiul este un cancer spiritual.Cand esti mama vezi altfel lucrurile. Ma ocup de EDUCATIA SI PRVENTIA CANCERULUI, inclusiv a CANCERULUI SPIRITUAL pentru a aduce la lumina FAMILIA ROMANEASCA si SCOALA ROMANEASCA. Am fost profesor de chimie la Liceul de turism din Calimanesti-Valcea. Am vrut sa predau chimia in limba franceza dupa 1990 si nu s-a vrut. am cunoscut oameni extraordinari la acest liceu. Am "emigrat " la Timisoara in 1996 pentru a prinde "ultimele picaturi de scoala romaneasca" pentru copiii mei si nu numai, absolventi de medicina si calculatoare promotia 2007.
In cinstea colegului meu, inginer chimist Coco Cozmuic care nu mai este printre noi, citez din cartea bunului sau prieten Damian Ureche- "Nunta Utopica"; "Ce bine , ca pamnatul mai are locuri sfinte/ Si-o casa parinteasca , sa nu cadem in gol, / Ca secolul acesta civilizat la culme/ Mai tine in depozit o lampa cu petrol…"
Teo i-am citit mamei mele la telefon postul acesta, ca sa se bucure si ea ca mai exista oameni ca tine! 🙂
Felicitari pentru tot ceea ce faci!
Salut Teo ! Am facut de pe blog-ul tau mai multe retete si azi am intrat sa vad ce as mai putea gati, dar SURPRIZA ! Am dat de poza cu Fiii Satului..si ce crezi?..Bunicii mei sunt tot din Poarta si te-am vazut acolo, chiar am ascultat vorbele frumoase ce le-ai spus la primirea diplomei pentru bunicul tau!..Nu-mi vine sa cred ce mica ii lumea !Eu stau in Cluj si mereu m-am intrebat cine o fi Teo…ei acum stiu ! Numai bine si spor cu cartea ! SUCCES !
indraznesc sa-ti ofer un premiu virtual pe blogul meu…cu mare drag!
Superb, uite unul din motivele pentru care inca nu am plecat din RO!
as vrea sa imi gasesc cuvintele pentru a va multumi pentru ce ati scris. Dar nu pot sa exprim in cuvinte cat m-ati bucurat cu fiecare comntariu!
Atunci ramane sa completez si eu cu un comentariu si acela ca esti extraordinara:)multumesc pentru acest blog!